Generalităţi

Ce este sistemul imunitar?

Sistemul imunitar este instrumentul complex prin care organismul se protejează împotriva microorganismelor şi a altor substanţe "străine". Acesta sistem este compus din două părţi majore. Una dintre componente, limfocitele B, produc anticorpi - care sunt proteine ce atacă substanţele „străine” şi provocă eliminarea acestora din organism – această componentă este uneori denumită sistem imun umoral. Cealaltă componentă este formată din celule  albe speciale aflate în sânge, numite limfocite-T, care pot ataca substanţele "străine" în mod direct; aceasta este uneori denumită sistem imunitar celular. Pentru apariţia acestor două componente ale sistemului imunitar este nevoie de timp. Limfocitele T încep să fie eficiente, iar anticorpii sunt produşi după ce organismul unei persoane este expus la anumite ameninţări din afară.

De-a lungul vieţii, sistemul imunitar identifică o colecţie extinsă de substanţe şi microorganisme care sunt catalogate drept "ameninţare" sau „non-ameninţare”. Vaccinările utilizează acest proces de catalogare pentru a adăuga la colecţie anumite substanţe ca fiind "non-ameninţare". Ele expun sistemul imunitar al unei persoane la forme atenuate sau inactivate ale bacteriilor şi virusurilor, care nu pot provoca boala, dar faţă de care sistemul imunitar va reacţiona prin producerea de anticorpi, care vor fi gata, pe viitor, să protejeze organismul împotriva formelor infecţioase ale acelor microorganisme, în cazul în care persoana vine în contact cu acestea, în viitor.

În mod normal, sistemul imunitar poate distinge între ceea ce aparţine propriului organism - „propriu” - şi ceea ce vine din afara acestuia - „străin” - şi atacă doar acele ţesuturi pe care le identifică drept „străine”. Aceasta este răspunsul dorit, de obicei, dar nu întotdeauna. Atunci când o persoană primeşte, de pildă, un transplant de organ, sistemul imunitar va şti, în mod corect, că noul organ este „străin” (cu excepţia cazului în care organul provine de la un geamăn identic), şi va îl ataca printr-un proces numit respingere. Pentru a preveni respingerea, beneficiarul transplantului trebuie să ia anumite medicamente care reduc activitatea sistemului imunitar (denumite imunosupresoare), pentru tot restul vieţii.

Ce este afecţiunea auto-imună?

Tulburările auto-imune sunt boli provocate de câtre organism, care produce o reacţie imună inadecvată împotriva propriilor ţesuturi. Uneori, sistemul imunitar încetează să mai recunoască una sau mai multe dintre componente normale ale propriului organism ca fiind proprii, şi va crea auto-anticorpi, adică anticorpi care atacă propriile celule, ţesuturi şi/sau organe. Acest lucru cauzează apariţia inflamaţie şi a leziunilor şi duce la instalarea bolilor auto-imune.

Cauza bolilor auto-imune nu este cunoscută, dar se pare că, în multe cazuri, există o predispoziţie moştenită de apariţie a acestora. În câteva tipuri de boli auto-imune (cum ar fi febra reumatică), o bacterie sau un virus declanşează un răspuns imun, iar anticorpii sau celule-T atacă celulele normale ale organismului, deoarece o parte din structura acestora seamănă cu o parte din structura microorganismelor care provoacă infecţia.

Tulburările auto-imune se împart în două tipuri generale: cele care produc leziuni mai multor organe (boli sistemice auto-imune) şi cele în care doar un singur organ sau ţesut este afectat în mod direct de câtre acţiunea proceselor auto-imune (reacţie localizată). Cu toate acestea, deosebirile dintre cele două tipuri de reacţii devin neclare, deoarece efectul tulburărilor auto-imune localizate se extind adesea dincolo de ţesuturile-ţintă, afectând în mod indirect şi alte organe şi sisteme ale organismului.

În unele cazuri, anticorpii pot să nu fie îndreptaţi împotriva unui ţesut sau organ anume; de exemplu, anticorpii antifosfolipidici pot reacţiona împotriva unor substanţe (fosfolipidele), care sunt componente normale ale plachetelor şi ale stratul exterior al celulelor (membranele celulare), ceea ce poate duce la formarea de cheaguri de sânge în interiorul vasele de sânge (tromboză).

Simptomele tulburărilor auto-imune variază în funcţie de afecţiune, dar multe includ ameţeală, oboseală şi subfebrilitate. Simptomele pot varia, de asemenea, ca severitate şi ca durată.

Testele de laborator efectuate pentru a diagnostica bolile auto-imune depind de tulburarea pe care medicul o suspectează, dar de obicei includ teste pentru auto-anticorpi, precum şi teste pentru inflamaţie, cum ar fi CRP şi VSH.

mai departe
Last modify:  09.11.2012

This website is certified by Health On the Net Foundation. Click to verify. Acest site va fi evaluat, în perioada imediat următoare lansării sale, de către organizaţia neguvernamentală Health On The Net, pentru a verifica respectarea principiilor ce garantează calitatea şi exactitatea informaţiilor medicale publicate aici, şi pentru certificarea sa. Detalii puteţi afla accesând   HONcode standard for trustworthy health verificaţi aici